Da, am bifat-o și pe asta! Când rata de infectare a scăzut foarte, foarte mult și toată lumea se pregătea de relaxări, a venit rândul nostru: am avut toți covid, o fază ușoară. Elena nu a avut absolut nimic, dacă nu o testam putea sa treacă drept un copil foarte sănătos, iar noi am avut pe rând usturimi de nas, tuse foarte ușoară scurt timp, lipsă gust-miros, dar au revenit repede, somnolență. Saturația a fost tot timpul 98-99.
Mult mai greu a fost sa suport o singură întrebare care mi-a fost pusă de mai multe ori pe zi: "noi când ieșim afară?"
Niciodată nu am crezut despre covid ca "este doar o gripă". Chiar dacă am trecut foarte ușor prin boală, acum pot să spun ca este total atipic. Nu am avut niciun simptom clasic de gripă-răceală. Știam, citisem, auzisem că usturimea pe nas este un mare semnal de alarmă, iar la noi așa a început. In general starea de somnolenta-oboseala a fost virulenta, acută, eram bine apoi dintr-o dată simțeam nevoia sa ma întind imediat in pat. Mai greu era să adormim, nu ne lăsa Elena. Ne striga ca un boboc de rață: "MAMIIII, TATIIIII", apoi ne gâdila. Făcea orice ca sa nu ne vadă dormind. O înțeleg perfect! Nici mie nu-mi plăcea sa o văd pe mama dormind la prânz, când eram copil. I-am explicat ca avem covid si ca oamenii in alb nu ne lasă sa ieșim din casă, argumente fără însemnătate pentru ea. A spus ca ea nu are nimic, apoi s-a apucat sa se certe cu virusul, să-l pună pe fugă.
Privind in urmă, cele 14 zile de izolare au trecut repede. Mai ciudat a fost când am ieșit din casă, sa mergem pe stradă, sa facem lucrurile normale.
Sunt foarte, extrem de recunoscătoare că a fost o fază atât de ușoară, dar mai ales ca până acum ne-am văzut de viață aproape normal. Dacă ați mai citit pe aici, știți că atitudinea noastră față de virus, a fost de prudență moderată, in sensul ca am respectat toate regulile, dar am încercat sa ne vedem normal de viață, atât cât s-a putut in condiții de pandemie.
Una peste alta, mă bucur de anticorpii primiți cadou 🙂
