Am revenit in Apuseni in iunie....
Pe drum spre pensiune am oprit sa fac cateva fotografii. Nea Ion m-a vazut si a intrat in vorba cu mine. E vaduv si ii e greu. Il mai ajuta copiii cand pot si ei. Are doua vitici pentru care trebuie sa asigure mancarea :)
Ocazie cu care am aflat cat de delicata e situatia Rosiei Montana. Pana una, alta localnicii traiesc in saracie, cetateni care nu traiesc acolo vor ca mina sa se inchida, dar solutii viabile nu se ofera.
Am vrut sa mergem la pestera Portile Bihorului, cotata cu 5 stele din 5. Imposibil!! GPSul ne-a indrumat bine, doar ca drumul era blocat din cauza unei cariere de piatra si n-am fi putut trece decat cu aprobare. Am urmat indicatiile domnului paznic, care ne-a sfatuit sa ne intoarcem cativa km, sa lasam masina si s-o luam prin padure. Indicatii bune, dar ce sa vezi?! Drumul acela nu mai fusese batut de ceva vreme, abia se mai vedea cararea. Prin padure, bifurcatii multe, nu mai stiai pe unde s-o iei. De vreo 2-3 ori am mers pe cate o carare niste zeci de metri, pentru ca mai apoi sa constatam ca nu e drumul bun si ne-am intors. La un moment dat, din departare se auzeau catei latrand + niste sunete care semanau cu impuscaturi. M-am temut sa nu fie vanatori, desi habar nu am daca era oficial sezon de vanatoare. Ar fi fost placuta drumetia daca mai zaream picior de om pe acolo. Localnicii cu care am stat de vorba, inclusiv nea Ion, ne-au asigurat ca in zona nu sunt decat mistreti care mananca porumbul de pe camp, deci pericol de urs, lup sau altceva nu era. Cred... Sotul meu crede ca sunetele acelea care semanau cu impuscaturile, se auzeau de la cariera de piatra.
Am hotarat sa ne intoarcem , dar pentru ca era destul de devreme, abia ora 14, si nu as fi vrut sa revenim la pensiune, am propus sa mergem la cascada Patrahaitesti. Minunata alegere!
Drum accesibil cu masina, pana aproape 2-3 km de cascada. Drumul ramas se parcurge pe jos si este de un pitoresc rar intalnit! Nu degeaba Apusenii au faima pe care o au! Drum rustic, prietenos, linistit si linistitor, vreme perfecta pentru drumetii.
Localnicii si-au transformat casele in muzeu. E un lucru obisnuit sa le pasesti in ograda si sa le vizitezi atelierele.
Ca sa ajungi la cascada trebuie sa treci prin curtile localnicilor.
Am intalnit-o pe tanti Zorita. Ne-a rugat s-o ajutam sa mane vacutele si calul. Cineva a lasat poarta deschisa.
Ne-a povestit cate ceva despre viata ei in comunism. Grea. Au avut avantajul ca fiind in munti isi puteau ascunde animalele prin padure, astfel le scapau de abator si le ramanea in ograda o sursa de hrana.
La un moment dat, tanti Zorita a disparut, s-a dus in vale. Ne intrebam ce-o fi cu ea.
Se dusese acasa :) A fost bucuroasa sa ne revada si sa ne ureze drum bun.
Ne-am oprit la un localnic, mester popular. Acolo am aflat ca suflatul in tulnic e lucru taaaare greu. Atat de greu incat te ia cu ameteala, dar sunet tot nu iese ;))
M-am despartit cu greu de locurile acelea. Greu!
Revenirea in Bucuresti, dupa o excursie in locuri ca acestea e foarte grea.
